EXCLUSIV | Mărturiile tulburătoare ale unei românce din Turcia: „Ne-am strâns toți în brațe și am așteptat să se termine. O prietenă și-a pierdut doi copii, mama, tatăl și nepotul. Familii întregi au fost rase de pe fața pământului”

Au trecut zece zile de când în Turcia și Siria s-a dezlănțuit infernul. O zi de 6 februarie, cu frig, ploaie și lapoviță, în care destinele și visurile a sute de mii de oameni au fost năruite și îngropate sub mormane de moloz. În unele zone, cele două cutremure devastatoare au culcat la pământ, în câteva secunde, peste 80% dintre clădiri și au ucis familii întregi. Puținii oameni găsiți în viață și scoși de salvatori de sub zidurile prăbușite au fost miracolele dintre ruine, copii, părinți și bunici care s-au prins de ultimul fir de speranță. 

• Cutremurul cu magnitudinea 7,8 – care a zguduit, în 6 februarie, partea central-sudică a Turciei și a afectat totodată nord-vestul Siriei – este cel mai grav din ultimii aproape 25 de ani în Turcia.
• Seismul a fost urmat de alte două cutremure, cu magnitudini de 6,7 și 7,5, precum și de alte replici.
• Bilanțul cutremurelor din Turcia și Siria depășește 41.000 de morți. Numai în Turcia sunt peste 35.000 de persoane decedate și aproape 106.000 rănite. Alte peste 5.700 de persoane au murit în Siria.

La mai bine de o săptămână, cei care au scăpat de furia seismelor se tem să nu-i lovească un alt cutremur, care i-ar pune definitiv la pământ.

Românca Mirela Cristina Gultekin trăiește de aproape 15 ani, împreună cu soțul și cu băiatul lor, în Turcia. Mai exact, în orașul Gaziantep, situat în partea de sud a Turciei centrale, în apropiere de granița cu Siria. Cristina este profesor la Universitatea Gaziantep și predă limba engleză, într-un program de pregătire a studenților.

Într-un interviu acordat pentru GÂNDUL, Cristina a povestit coșmarul prin care a trecut în aceste zile și neputința dezarmantă în fața unui inamic invizibil care distruge totul în calea lui.

Ne rugăm cu toții să nu mai vină un alt cutremur, a fost îngrozitor. A durat câteva secunde, dar parcă a fost o viață întreagă. Tot ce îmi doream era să se termine”, mărturisește Cristina Gultekin.

„Suntem deja în a zecea zi, dar parcă nu se termină. Este absolut îngrozitor!”

Cristina nu poate uita nicio clipă ceea ce s-a întâmplat. Retrăiește în fiecare seară coșmarul acelei dimineți de 6 februarie, când a trebuit să ia, în fracțiuni de secundă, decizii aflate între viață și moarte.

Locuiește într-un ansamblu de blocuri, la etajul al doisprezecelea. Să rămânem în casă? Să coborâm pe scări? Să luăm liftul și să câștigăm timp? Au fost câteva dintre întrebările care s-au plimbat năucitoare prin mintea Cristinei, după producerea primului cutremur. Cum să știi care este cea mai bună decizie când peste tot este teamă, haos, durere și moarte?

„Trăiesc în fiecare noapte ceea ce s-a întâmplat, pentru că încă există replici. Astă noapte ne-am trezit la ora trei dimineața că ne zdruncina iar. Nu a fost un cutremur mare, 4,2, dar s-a simțit. De obicei, cutremurele mici nu se simțeau înainte. Nu știu de ce acum simțim mult mai mult totul.

Nu a urmat o altă replică, dar pur și simplu te duci la baie și te gândești: Doamne, dacă vine acuma. Este o chestie pe care nu v-o pot explica. Eu credeam că se va duce, suntem deja în a zecea zi, dar, parcă, pur și simplu nu se mai termină. Este absolut îngrozitor!”

„Au dispărut familii întregi, pentru că toată lumea era acasă, dormea”

„Eu și băiatul meu – care este în clasa a X-a – eram în vacanță. Luni trebuia să înceapă școală. Cutremurul s-a petrecut duminică, la ora 4.00 dimineața. Ninsese în zilele precedente și era așa o vreme urâtă. Toată lumea era acasă, dormea, de asta tragedia este atât de mare în toată Turcia. Au dispărut familii întregi…

M-am trezit că se zguduie totul, am sărit pur și simplu din pat. S-a trezit și soțul, ne-am dus în camera copilului. Unde să mergem? Nu mergem niciunde, că stăm la etajul 12. Nu avem cum să coborâm pe scări și să luăm liftul, pentru că probabilitatea de moarte era mai mare. Ne-am strâns toți în brațe și am așteptat să se termine, dar nu se mai termina.

A fost îngrozitor de lung și începuse să cadă tencuiala din tavan. Mă uitam să stăm într-un loc de unde să nu cadă dulapul pe noi sau alte obiecte grele și să ne strivească. Într-un final, s-a terminat, dar acele secunde au fost de groază, au fost o viață întreagă. Mintea mea era goală. Să se termine, să se termine, asta era tot îmi doream”, mărturisește Cristina.

„Afară era haos, oameni care nu aveam mașini în care să stea și fugeau prin ploaie”

„După ce s-a terminat, ne uitam unul la altul ce să facem. În panica aceea generală, copilului meu i-a scăzut tensiunea, mi-a zis că nu mai vede și că îl doare inima. L-am încurajat, i-am spus că suntem bine, pentru că, în casă, nu căzuse mobilă. Ne-am uitat afară și ne-am gândit cum să ieșim. Noi avem scări de urgență în clădire, dar ne gândeam dacă vor cădea scările? Am stat în casă o oră și jumătate. Afară ploua îngrozitor, o lapoviță nenorocită și un frig de nedescris.

După o jumătate de oră, a început o replică, de vreo șase grade și ceva. Atunci am zis că trebuie să plecăm, pentru că nu se termină. Mașina noastră era în parcarea subterană, ne-am gândit cum să coborâm s-o luăm.  Sunt decizii pe care trebuie să le iei în fracțiuni de secundă. Am pus într-o geantă doar niște pături, pentru că afară era foarte frig.

Liftul era funcțional și am zis să luăm liftul, ca să câștigăm niște minute. Ne-am urcat în lift, nu a fost cea mai bună decizie, dar nu s-a întâmplat nimic. Am luat mașina din parcare, am ieșit afară și atunci am zis: am scăpat, acum am scăpat…

Afară era haos. Oamenii care nu aveam mașini în care să stea, fugeau prin ploaie. Ne-am dat seama de gravitate și am zis: Slavă Domnului că suntem în viață!”

„Ne rugam toți să nu se mai întâmple încă un cutremur”

Cristina și fiul ei au mers la spitalul la care lucra soțul. Același lucru l-au făcut și multe alte persoane care nu știau încotro să se îndrepte și să se adăpostească. Peste tot, nebunie, haos și panică.

Răniții începuseră să fie aduși la spital, iar pacienții internați și aflați în rezerve au fost scoși, pentru scurt timp, afară, în ploaie, de teamă să nu pice clădirea sau să se prăbușească anumite zone.

Românca recunoaște că producerea celui de-al doilea cutremur – înfricoșător de puternic – a produs în interiorul ei o revoltă și mai mare. Nu înțelegea ce se întâmplă și tot ce își dorea era să se oprească acest calvar prin care treceau oamenii.

„Soțul meu lucrează la un spital particular și trebuia să meargă. Am mers și noi cu el. Când am ajuns, era o stare de nebunie… Pacienții care erau deja în rezerve, cu operații, au fost scoși afară. Trebuia luată o decizie, or în clădire, unde nu știai ce se poate întâmpla, or afară. S-au organizat imediat. Apoi, pacienții au fost băgați din nou în clădire.

Multă lume venea la spital pentru că nu avea unde să se ducă. Am stat acolo, se făcuse foarte, foarte frig, deja începuseră să vină răniți. Era un haos general.

În Gaziantep, multe clădiri sunt încă în picioare. La ora 13:15, a venit al doilea cutremur. Îngrozitor, la fel de intens. În momentul acela, am zis nu se poate, chiar am avut un sentiment de revoltă și am spus: ce se întâmplă? Să se oprească odată!

În ziua cutremurului, a plouat îngrozitor și a fost foarte, foarte frig. Ne-am întors la mașină. Mă uitam cu groază. Au început iar să scoată pacienții afară, în ploaie. Nu știau ce să facă. Să moară în clădire sau să-i scoată afară, în ploaie?

Îmi aduc aminte că era un domn care suferise o operație cu o săptămână înainte și soția îl scosese pe un scaun cu rotile, și stăteau în ploaie. I-am luat cu noi în mașină. Ne rugam toți să nu se mai întâmple încă un cutremur. Abia în a treia zi am venit acasă, să ne schimbăm. Ne-am dus pe scări, nu am folosit liftul, pentru că nu știam în ce stare este. Clădirea a fost evaluată și au zis că este locuibilă, iar astăzi vor veni să evalueze și apartamentele”, povestește românca.

„Foarte mulți au murit după ce au fost scoși de sub dărâmături”

Cristina și familia ei s-au întors acasă acum două zile. Din dimineața cutremurului, au stat la spitalul unde lucrează soțul ei sau au dormit în mașină.

În Turcia, peste tot sunt tristețe, lacrimi și durere. Oamenii primesc ajutoare, însă cel mai mult este nevoie de lucruri care țin de igiena personală, haine mai groase, dar și hrană neperisabilă.

Am văzut răniți, oameni care sunt scoși de sub dărămânuri cu speranță, dar care mor în spital. Ei par că sunt în viață, dar se eliberează niște toxine și rinichii nu pot să le filtreze. Foarte mulți au murit după ce au fost scoși de sub dărâmături. Unii au reușit să supraviețuiască – miracole, așa le spunem -, dar foarte mulți care sunt scoși mor la spital, după o zi, două.

Spitalele sunt funcționale 100% aici în oraș. Cred că vreo două au avut structura afectată. Autoritățile turce încearcă să aducă acum toalete, pentru că oamenii care au rămas fără case nu aveau unde să meargă la baie. Apoi, generatoare de curent și haine de schimb, de la lenjerie intimă până la geci. Pentru femei, tampoane, scutece.

Lucruri care sunt absolut de urgență și de nevoie. Lucruri de igienă, neapărat. Nu o să mai dureze mult frigul acesta, dar până prin aprilie-mai, lumea va avea nevoie de căldură, ca și de mâncare, produse care nu sunt perisabile. Oamenilor li s-au pus la dispoziție sălile de sport, moschee, unde pot dormi, primesc o masă caldă”, mai spune Cristina.

„Unde a fost epicentrul cutremurului, clădirile s-au prăbușit 80%”

Cristina Gultekin mărturisește că multe familii au dispărut în aceste cutremure, iar cei rămași în viață își plâng morții. O bună prietenă de-ale sale și-a pierdut cei doi copii, mama, tatăl și nepotul. Doi studenți de la universitatea unde predă românca au fost prinși sub ruine. Oamenii învață din nou să trăiască, însă teama și durerea sunt mult prea mari.

„În orașul Gaziantep, s-au prăbușit șapte clădiri. Ieri, am fost la înmormântare, la o bună prietenă care și-a pierdut doi copii, mama, tatăl, nepotul. Vă dați seama cum este să-ți piezi copiii? Este de neimaginat. Pur și simplu ne spunea că nu mai are niciun sens în viață.

Multe tragedii. Mi-au murit doi studenții. O studentă, Sîla, o fată atât de frumoasă, deșteaptă  care a murit în Adiyaman, cu familia ei, sub ruine.

Acolo unde a fost epicentrul cutremurului, clădirile s-au prăbușit 80%. Familii întregi au fost rase de pe fața pământului. 

Un alt student de-al meu, Serdar, a murit, împreună cu mama lui. Așa mult o iubea, tot timpul, vinerea, îmi cerea voie să plece mai devreme, să meargă la ea, s-o ajute, să fie lângă ea. Au murit împreună… Era un copil atât de bun, un suflet atât de mare. Nu ne vine să credem că nu o să-l mai vedem.

Sunt oameni care au pierdut 90% din familie sau chiar toată familia. În timpul zilei, încercăm să fim ocupați, am strâns și noi ajutoare la Universitate.

Când vine noaptea, nu vine somnul deloc. Asociem întunericul cu cutremurul și asta ne face să nu avem pace. Se mișcă, se mișcă.

Dezastrele naturale sunt imprevizibile. La un război, fugi, te lupți, dar acum cu cine te lupți? Este un dușman invizibil, nu știi când te atacă„, mărturisește Cristina Gultekin.

„Am zis că venim pentru un an, doi ani și după aceea vedem ce facem. Și aici sunt”

Românca mai spune că în luna august se vor face 15 ani de când ea și familia ei sunt în Turcia. Era profesoară de limba engleză în Craiova, la Liceul Energetic și l-a cunoscut pe bărbatul care avea să-i devină soț când acesta lucra în România. Apoi, soțul ei și-a găsit un loc de muncă în Turcia, iar ea s-a interesat dacă poate să predau limba engleză acolo și a reușit să găsească un post.

”Am zis că venim pentru un an de zile, doi ani și după aceea vedem ce facem. Și aici sunt. Lucrez la Universitatea de stat Gaziantep, în programul de pregătire a studenților care studiază timp de un an de zile limba engleză, pentru ca apoi să poată studia în departamentele respective subiectele în limba engleză.

Eu sunt în programul de pregătire, ceea ce noi nu avem în România. Este o unitate făcută pentru că studenții nu știu limba engleză. Atunci, noi îi pregătim și după ce reușesc să treacă nivelul B2, vor putea să-și continue studiile”, a mai spus Cristina Gultekin.

Donații se pot face în conturile Asociației Ensar Duman, cu mențiunea: AJUTOR PENTRU TURCIA.

𝗖𝗢𝗡𝗧𝗨𝗥𝗜𝗟𝗘 𝗔𝗦𝗢𝗖𝗜𝗔𝗧𝗜𝗘𝗜 𝗘𝗡𝗦𝗔𝗥 𝗗𝗨𝗠𝗔𝗡:

RO37BACX0000001712976001 CONT LEI

RO10BACX0000001712976002 CONT EURO

RO80BACX0000001712976003 cont USD

Asistență consulară pentru românii din Turcia

Ministerul Afacerilor Externe a anunțat datele de contact ale Ambasadei României la Ankara pentru cetățenii români afectați de cutremurele produse în Turcia. Instituția recomandă cetățenilor români din zonele afectate de cutremur să respecte instrucțiunile autorităților turce.

Românii pot solicita asistență consulară la următoarele numere de telefon ale Ambasadei României la Ankara: +90.312.447.7945 și +90.312.447.7940, apelurile fiind redirecționate către Centrul de Contact și Suport al Cetăţenilor Români din Străinătate (CCSCRS) şi preluate de către operatorii Call Center în regim de permanență.

De asemenea, cetățenii români au la dispoziție și telefonul de urgență al secției consulare de la Ankara: +90.532.318.1726.

 

CITEȘTE ȘI:

Campanie de strângere de fonduri pentru VICTIMELE cutremurelor devastatoare din Turcia. Ensar Duman: „Este o nenorocire, am 12 cunoștințe care au murit. Doar împreună putem reda speranța oamenilor scăpați din infern”

EXCLUSIV | Turcia, în doliu după cele două cutremure apocaliptice. Seismolog: „În toată cariera mea de 32 de ani nu am văzut așa ceva. Primul cutremur, cu magnitudinea 7,8, este de 15 ori mai mare decât seismul nostru din ’77”